„Vrem Ardealul”, scris în 1914 de Radu Cosmin:

Maiestăţii Sale Regelui Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă, Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii, Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii... Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi! Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!” Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă, Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi, Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!” Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare, Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare, Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine, Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine... Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi... Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor, Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior! Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş, Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi, Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război, Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi, Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc, Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc, Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri, Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân, Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân! Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?! Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ. Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt. Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii, Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin, Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin! Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi, Regimente-ntregi de umbre să pornească la război! Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare, Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu! A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre! Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre, Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme! Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme, Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim! Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii! Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier, Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad, Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad! Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte, Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte: Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească, Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească, Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii, Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână, Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână! De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan, Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan, Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie, Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie. Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine. Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.

„Maiestăţii Sale Regelui
Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,
Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă
Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,
Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…

 

Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi
I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!
Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme
Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

 

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul
Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”
Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,
Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă

 

Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,
Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”
Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,
Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,

 

Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,
Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…
Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi
Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…

 

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,
Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!
Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,
Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,

 

Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,
Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,
Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,
Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

 

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,
Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri
Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina
Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina

 

Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,
Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!
Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie
Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!

 

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare
Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.
Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.
Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

 

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,
Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!
Fremătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,
Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

 

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,
Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare
Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu
Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

 

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!
Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,
Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine
Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

 

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!
Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,
Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim
Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

 

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!
Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii
Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer
Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,

 

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare
Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare
Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,
Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

 

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,
Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:
Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,
Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

 

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii
Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,
Dar de-ţi este Sire, spada ruginită şi bătrână,
Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

 

De-ai uitat-o Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,
Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,
Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,
Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

 

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine
Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.
Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai
Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai.”


 

Niculae Sitcai

Absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir - Breaza (1965) Absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie - București (1971) Doctor în Medicină (1981) Medic primar ATI (1990) Sef Secție Anestezie-Terapie Intensivă la Specialised Clinics Center - Kuwait (2006)