„Tată, e un dezastru, dar e splendid!”.
Așa îi spune-n sinea lui, Dragnea lui Dumnezeu,
Se pare că există și un Dumnezeu al mafioților,
Că nu s-a pomenit nicicând un mafiot să fie ateu,
Altfel de unde-ar cumpăra el indulgențele de zor.
Că Dumnezeu e-ndurător, dar noi pe mafiot îl îndurăm
Cu toată ghiolbănia, și mojicia de hapsân,
Mai dă firimituri din tot ce fură, doar-doar să-l înălțăm
La rangul șefului suprem, să ne fie jupân.
Asta-i în nintea lui parșivă de paranoic optimist,
Că dac-a mers până acum, o să mai țină-n continuare,
Calcă-n picioare orice gest de cetățean #rezist
Scoțând țestoasele armate la intimidare.
Este căzut în admirație față de ce a reușit,
În jurul său să facă totul praf și să se-aleagă pulbere.
Cei duși de nas cu zăhărelul, nu s-au împotrivit,
Deși din cauza prafului în ochi, văd tot mai tulbure.
În ceața care s-a creat, nimeni nu se dezmeticește,
Iar instituțiile decapitate se clatină din toți pilonii,
Destructurarea instituțională, mafiei chiar că îi priește,
Și din degringolada asta Dragnea-și încarcă neuronii.
Că e nevoie de mult nerv să stai ascuns ca șobolanul,
Când este vorba de răspundere, după fusta femeilor,
Că ele-s bune de păpuși pe sârmă, să le joace ghiolbanul,
Și de voci optimist-adolatrice difuzate la televizor.
Apoi să intre în delirul “optimist” la microfoane și pupitre,
În fața dependenților de vorbe halucinogene,
Ca să-i convingă că el va răpune fantomele perfide,
Bătându-se cu pumnii-n piept, umfându-se în pene.
Așa a zis și Zorba Grecul: „e un dezastru, dar e splendid!”,
Și Nero savura incendierea Romei, s-arunce vina pe creștini,
Iar Dragnea a dat foc la țară, poate și propiului partid,
Bazându-se că poate-poate vinde scrumul și neamul la străini.
