O boală insidioasă se răspândește peste tot,
Se cheamă ea “nefericirea” și-atacă orice vârstă,
Unde-i terenul slab, prinde mai repede, socot,
Chiar dacă poarta de intrare e o fisură mai îngustă.
Nefericirea duce imediat la pierderea valorilor de bine,
De adevăr și de drepate, și de frumos, că nu le mai percepe,
Și-atuncea eul fiecăruia se-nchide tot mai mult în sine,
Și-un simț al deznădejdii, să ronțărie începe.
Terenul cel mai vulnerabil apare din singurătate,
Dacă instinctul supraviețuirii nu te ajută să te adaptezi,
Văzând cum unii-n jur prosperă, privind cu superioriate,
Începi să te-ndoiești de tine, în forța ta să nu mai crezi.
Întâi se aciuiește-n suflet, părând că psihicul e liber,
S-aleagă, să discearnă, însă nefericirea tot distorsionează,
Fiindcă sufletul e parte-a inconștientului mister,
Și spiritul ți se transformă pe cât nefericirea avansează.
Agresiunea și nesigurața socială, sunt forte ale-opresiunii,
Ce-acționează ferm dar insensibil, și-ncet duc la depresie ,
Căci sunt exercitate de politicienii psihopați ale comuniunii,
Avizi de bani și de putere, și refractari la orișice concesie.
Așa se face că întreaga populație se-mparte, în mare măsură,
Între-opresori (cei psihopaţi) şi oprimaţi (cei depresivi),
Cu opresorii psihopați, deasupra stâd prin impostură,
Iar depresivii oprimați stau dedesupt, fiind pasivi.
Și între ei este un strat al celor ce-s normali în fire,
Socializând din vreme, sunt de prieteni sau de rude-nconjurați,
Dar stratu-acesta-n timp devine din ce în ce tot mai subțire,
Pentru că unii urcă deasupra, iar alții-n jos sunt afundați.
