Capul plecat sabia nu-l taie,
Mai bine te scurtezi de la genunchi,
Spinarea de-i supusă se-ncovoaie,
Nu îți va da durere la rărunchi.
Aceasta-i paradigma la Interne,
Oricât ar fi gradații de-nstelați,
Când sita avansărilor îi cerne,
Unii-s săltați, alții încovoiați.
Chestorii beau fără de șagă,
Ce beau, nu am nici un indiciu
Și comisarii în genunchi se roagă,
Ca să cerșească milă în serviciu,
In fața mesei lor superioare,
Și sub privirea dură și tăioasă
Ți se înmoaie ambele picioare,
Și sufletul suit în gât te lasă.
Teroare-a decretat Gelu Oltean,
El are informații din dosare,
Că “Vulpea” fostă, Virgil Ardelean,
L-a susținut de la înscăunare.
Dar “nașii” sictiriți privesc cu silă,
Și afumați cu nasul în pahare,
Cum comisarul șef imploră milă
Și nu știu pentru ce cere iertare.
Este o scenă tipică din “Nașul”
Doar adaptat la București nițel,
Pe cănd șeful mănâncă papanașul,
Cel umilit este pișat pe el.
