CAPITOLUL 7: Stările sufletești ale femeii

 

Ea: Ori sunt foarte supărată, ori foarte inspirată…Marile iubiri, nu mai sunt la modă!

El:  Bine că ți-ai dat seama. Iubire adevarată este un pleonasm. Ori este ori nu-i, fără grade  de comparație.

Ea:  Nu mă aflu acolo unde ar trebui să fiu. Nu sunt ceea ce vreau să fiu. Dar nu mai sunt nici ceea ce eram.

El:  …ce trist…fă ceva! De exemplu ieși în lume!

Ea:   Cu duioșie să-ți amintești de mine…cu duioșie să mă uiți…

El:   Duioșia este catifeaua amintirilor.

Ea:  Un singur cuvânt adresat unui suflet, poate deschide un întreg univers pe care să-l umple de lumină. Când sufletul trăiește intens, ființa fizică, cu toate nevoile ei, parcă a dispărut…

El:  Cu excepția momentului în care te trec nevoile…

Ea (citind o carte, la o cafeluță aburind):   Sunt realistă! Astept miracole!

El:   …dntr-o carte?  Miracolele se produc în viața și nu se citesc în ceșcuța de cafea…

Ea:  Toți avem nevoie de speranță.


El:  …în ajutorul celui de sus…Speranța este cea mai mare curvă: e disponibilă tuturor, ne înșală mereu dar toți trăim cu ea.

Ea:   Am vrut să nu uit că mi-am jurat să nu mă mai încurc niciodată cu un bărbat! Dar are trasături ferme, bărbie puternică, pomeți bine reliefați, zâmbetul acela pe care-l surprind uneori…iar vocea, ei bine vocea lui mă învăluie, mă îmbracă și mă dezbracă..

El:  Dar cine crede în jurămintele femeii? Nici ea însăși!

Ea:  Iubiți-vă  în soare și în umbră, iubiți-vă în prezență dar și în absență…Azi sunt iubitoare.

El:   Dar mai ales dovediți-o în prezență…

Ea:  Mi s-a spus: ești vinovată pentru iubirea pe care ți-o port…ești vinovat de frumoasă…

El:  Iar tu faci pe nevinovata pura și naivă…câți au mai plans pentru tine și câți au murit?…

Ea:  Ți s-a întamplat vreodată să cunoști pe cineva și să ai sentimentul că-l știi de cel puțin o viață?

El:  Poate chiar îl știi de o viață…anterioară.

Ea. N-am să ma spăl nicicând de dragostea ta.


El:  Nu e bine…dragostea învechită poate să miroasă rău noului venit…sau chiar ție.

Ea:  Poate unul din puţinele certitudini pe care le avem este acest sentiment puternic de apartenenţă la noi înşine…și atunci de ce mă simt pustiită fară tine?

El:  Pentru că n-ai acționat ecologic…adică să înghiți în loc să scuipi…situația.

Ea:  Când te-am văzut, m-ai învățat să te plac…când te-am plăcut, m-ai învățat să te iubesc…când te-am iubit, m-ai învățat să sufăr…când am suferit, m-ai învățat să plâng. Dar niciodată nu m-ai învățat ce să fac să te uit.

El:  Mai are omul și lipsuri. Orice amintire se îmbălsămează de o altă persoană potrivită.

Ea:  Spui că iubești ploaia, dar folosești umbrela…spui că iubești soarele, dar tragi la umbră…spui că iubești vântul, dar închizi ferestrele…de aceea sunt speriată când spui că mă iubești.

El:  Nu te speria, folosesc prezervativul.

Ea:  Și câte se ascund în suflet…să nu dea cu ochii de lume!

El:  De aceea devine sufletul greu …

Ea:  Mă-mbrac  în zâmbet când gândesc la tine. Obrajii toamnei mi se înroșesc când și-amintesc de clipele puține când mă țineai în brațe.


El:  …puține sau nu, contează că nu s-au stins în negura vremii.

Ea:  Doar în vis te mai chem lânga mine, draga mea floare de cais!

El:  În vis nu te poate auzi nici măcar ea. Dacă apare, însemnă c-a înflorit în tine.

Ea:  În sufletul fiecărui om există o toamnă…

El:   Există…capricioasă și trecătoare…dar aducătoare de musturi și grătare.

Ea:  Plângi,dacă simți nevoia! Este sănătos să verși lacrimi. Cu cât vei face asta mai curând,cu atât mai repede vei fi pregătit să zâmbești din nou.

El:  Ca să ieși din baia lacrimilor, trebuie să treci pe puntea suspinelor ca să poți afișa zâmbetul tău fals de femeie fericită.

Ea (citându-l pe Lamartine):  Uneori, când o persoană lipsește, parcă toată lumea se depopulează.

El:  Atunci , când te simți singură, pune-ți un film horor. In scurt timp nu te vei mai simți deloc  singură  în casă.

Ea:  E mereu acolo, in piept,  nevoia să plec și să văd lumea.


El:  De ce nu?…călatorie placută! Poate mai iei și dragostea cu tine…să n-o lași să bântiuie de nebună prin suflete.

Ea:  Sărutul este cea mai grăitoare dovadă de pasiune în doi. Ecoul graiului său incă vibreză în mine.

El:  Depinde unde îl aplici…sărutul. Și când, înainte sau după cununie. Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă.

Ea  (citând din Victor Hugo):  O fărâmă de visare e bună ca un narcotic în doză mică. ..Mai lasă-mă-n visare!

El:  Oricum narcoza presupune visare,…ori la inducție, ori la revenire!

Ea:  Ai dansat așa de mult pe muzica altora , că ai uitat cum sună cântecul tău…E vremea să ți-l amintești,  suflețelul meu!

El:  Numai tu singură poți fi cantautorul vieții tale!

Ea:  Și chiar și atunci cand lumea se prabușește cu mine, eu voi continua  să spun că sunt bine…

El:  Să moară dujmanii de ciudă…și mai ales prietenele.

Ea:  Când vrei să uiți pe cineva, e clar că te gândești la el…deci gâdul este subversiv.


El:  Uitarea nu este activă, este pasivă…amintirile se duc singure la culcare.

Ea:  Fii sinceră cu tine! Ce faci dacă întâlnești sufletul pereche, la momentul nepotrivit? Ai curaj?

El:  Curajul  nebunului…să-l întrebi : ce dracu ai făcut pâna acum?

Ea:  Nu te speria că trebuie să mai pășești și singură! E mai fragil, dar privește ce mers frumos ai!

El:  Poate pe Cat-walk….

Ea:  Indiferent dacă vei zâmbi sau vei plânge, problemele vor rămâne aceleași. Alege să  zâmbesti!

El:  Cu un zâmbet poți mai ușor întoarce spatele și deveni  indiferentă. E zâmbetul care -l umilește pe celălalt. Lacrimile te pot umili pe tine.

Ea:  Câteodată, nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea din interiorul meu doarme sau …a murit…

El:  Asta se numește letargie și apare de regulă dupa ce s-a epuizat cantitatea extremă de adrenalină …sau de cocaină.

Niculae Sitcai

Absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir - Breaza (1965) Absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie - București (1971) Doctor în Medicină (1981) Medic primar ATI (1990) Sef Secție Anestezie-Terapie Intensivă la Specialised Clinics Center - Kuwait (2006)