De ce la noi prostia este de rang superior. (după Carmelia Leonte)

De ce la noi prostia este de rang superior

În societatea rațională, suntem fie deștepți sau fie proști,

Toți ne considerăm deștepți, deci cine-s proștii?

Toți credincioșii spun că-s proști despre agnoști,

Și invers, deci unde e rațiunea, cine poate știi?

 

A fi prost este-un privilegiu care nu trebuie pierdut.

Proștii au prieteni, care le sunt asemeni, deştepţii au duşmani;

Proştii chiar reuşesc în viaţă, deştepţii se sacrifică de la-nceput,

Dar pentru ce? Numai ei ştiu, că de-asta sunt deştepţi! (nu pentru bani).

 

Proştii vorbesc și se asociază între ei şi se-nţeleg de minune.

Deştepţii tac sau vorbesc singuri și e firesc să fie aşa:

Cu cât eşti mai deştept, cu-atât găsești mai greu cui spune,

Ceea ce gândești,deci șanse de asociere n-oi avea.

 

Te trezeşti absolut însingurat, în marea de prostie.

Vrei să te sprijini pe deşteptăciunea ta şi vezi că nu se poate,

Vine momentul cel fatal când te întrebi (când vine nimenea nu știe):

Oare chiar sunt deştept? Până acum fără folos…dar mai departe?

 

Prostia e  persuasivă, arogantă, rigidă,sigură de sine;

Deşteptăciunea se lasă convinsă, pentru că e flexibilă.

Cum poţi să fii deştept și-apoi să te bazezi numai pe tine?

Cum ar putea inteligenţa să fie agresivă, când e așa fragilă?

 

În concluzie (rational), deşteptul se va înfrăți cu prostul

Pentru că el,  deşteptul, speră, în timp ce prostul… ştie.

Ca să-l înveți cum să gândească nu-și mai are de-acuma rostul,

Pentru prost e o pierdere de vreme, nu-i trebuie filozofie.

 

El e prea „șmecher” ca să și gândească. Nu îşi permite acest lux.

Arde etapele. Se integrează în realitatea imediată, nu în mit.

La ce bun să gândeşti,eforturi inutile, când poți pluti pe-al vieții flux,

Alături de ai tăi, dacă dai cu copita toate ușile ți se deschid.

 

Prostia odihneşte, pe când inteligenţa este o povară,

Prostia e liniștitoare, adormitoare, e mai ceva decât un somnifer,

Pe când deșteptăciunea e tulburătoare, te-agită-n prag de seară,

Prins între gânduri fuge somnul și toate visurile pier.

 

 

Cu cât eşti mai deştept, cu atâta ești mai obosit de nedormit,

Pentru că duci pe umeri două greutați: una-i inteligența proprie,

Și-a doua e povara prostiei omenești din jur, de netăgăduit,

Dacă muncești, “ești bun – ești prost”, profilurile se apropie.

 

Nu că prostul ar putea trece drept deştept, deşi se întâmplă,

Dar asta nu este adevărata tragedie, ci că deşteptu-i luat drept prost

Sau chiar prostit de-a binelea, om înțelept, albit la tâmplă,

Luat de val și măturat de pe un soclu unde-avea un rost.

 

Dacă un prost chiar trece drept deştept, o ştim cu toţii,

Asta este posibil numai în relaţia cu ceilalţi de condiţia lui,

Care au interesul să-l aplaude. Nu-i bai. Oricum sunt la putere, idioții.

Nu pierd nimic şi nici nu au ce câştiga, o țin așa, în plata Domnului.

 

Prostul nu poate și nu vrea să fie deșteptat, din instinct primar,

De conservare. El nu poate fi decât ceea ce este. Se crede superior,

El nu se simte ameninţat sau umilit de nimeni și nimica, dar,

Prostul este cel care condamnă, prostul este pedepsitor!

 

Lumea deșteptului și lumea proștilor sunt diferite, paralele,

Deșteptul vrea să-l înțeleagă, deși e un mister de ne-nțeles,

Decât s-ajungă luat de prost, cu bunătatea să ajungă la belele,

Mai bine face el pe prostul, să poată supraviețui, n-are de-ales.


Niculae Sitcai

Absolvent al Liceului Militar Dimitrie Cantemir - Breaza (1965) Absolvent al Facultății de Medicină și Farmacie - București (1971) Doctor în Medicină (1981) Medic primar ATI (1990) Sef Secție Anestezie-Terapie Intensivă la Specialised Clinics Center - Kuwait (2006)