Azi, România puilor de lei,
Vedem cu toți că nu mai e ce-a fost,
Când rosturile sale din scripte erau trei,
Familia, pământul și credința
Dar și-a pierdut pe rând oricare rost
Și le-a înlocuit cu neputința.
Rostul familiei erau bătrânii
Fără bătrâni nu este viitor,
Mai mare interes prezintă câinii!
Să aibă locuri, din spitale-i scot,
Copii nu-i suportă-n viața lor,
Dar sunt momiți la urnele de vot.
O vie fonotecă de har și-nțelepciune,
A unei generații trăită-n grozăvii,
Cu vocea-ndurerată, istoria ne-ar pune,
O bandă nesupusă cenzurii infidele,
Dar nu ne-nteresează, de parcă surzi am fi,
Și tragem peste-aceasta doar hituri și manele.
Al doilea rost a fost pământul,
N-aveai pământ, nu aveai nici un rost,
Cu țarina străbună se făcea legământul,
Dar cine mai e azi de el legat?
Nici oamenii, nici statul, care-i atât de prost,
Că pe-un fișic de bani îl face-amanetat.
Pământul cere apă, o știm de generații,
Dar cine poate-acuma să-l facă roditor,
Când nu mai sunt acele pretinse irigații,
Chiar pâinea se aduce de-afară congelată?
Din leneșii, bețivii, din sat cu toți ai lor,
Ieși protipendada politică de-odată.
Al treilea rost este credința,
Fără credință suntem suflete în vânt,
Pentru-n păcat făcut știm c-ar urma căința,
Dar cine-și amintește acum ce e păcat?
Nici “Tatăl nostrum” pân-la ultimul cuvânt,
Nu-l spun nainte de-a se fi culcat.
Bisericile… se tot înmulțesc,
Dar credincioșii se împuținează,
De datinile sfinte nici nu-și mai amintesc
Credința nouă-i sexul și banul și puterea,
În cluburi, tinerii se-ncinerează,
Din prostituție alții își fac averea.
Fugim toți de ceva, de ce fugim nu știm,
Ca să ajungem, practic, nicăieri.
Lăsăm în urma vieții al casei tintirim
Chiar sfiții se gândesc să plece-afară,
Nimic nu are rostul acel de până ieri,
Nici oamenii, nici casele, nici viitoru-n țară.
Dar n-avem nici o scuză, dacă citind o să ne doară!
